Am fost atât de tăcut încât probabil aș fi rămas tăcut pentru totdeauna.
Pentru că a fi tăcut era modul în care comunicam cu tatăl meu în lumea mea mică. Tatăl meu venea obosit acasă seara. Eu mă plictiseam toată ziua acasă și așteptam cu nerăbdare sosirea lui. De îndată ce intra pe ușă, mă aruncam în brațele lui și voiam să mă joc cu el.
Tatăl meu mă îmbrățișa, mă săruta și apoi spunea: „Du-te în camera ta”. Când cina era gata, mama mă chema și de data asta ne întâlneam la masă cu tatăl meu. În timp ce ei vorbeau între ei, eu interveneam și, când nu eram auzit, începeam să strig.
Tatăl meu se enerva și spunea: „M-am săturat să sparg capetele oamenilor toată ziua, iar acum mă mai deranjezi și tu!”. Mama mă certa și ea: „Am avut deja de-a face cu tine toată ziua, nu mă lași să spun și eu două vorbe cu tatăl tău?” și mă trimitea în camera mea.
Eu plecam cu capul plecat, neputincios, spre camera mea, închisoarea mea. Tatăl meu continua să strige în urma mea: „Noi nici măcar nu aveam o cameră, el are de toate, încă nu înțeleg ce vrea”.
Îmi spuneam: „Aș vrea să nu am cameră, aș vrea ca casa noastră să aibă doar o cameră, ca să putem sta toți împreună”; dar nu îndrăzneam să spun asta cu voce tare.
După cină, tatăl meu se întindea pe canapea, lua telecomanda și se uita la televizor. Mă chema la el și mă mângâia puțin. Dacă era ceva important pentru el de văzut, aproape că nu mă lăsa să mă mișc din locul meu.
Dacă încercam să mă mișc puțin, să alerg și să mă joc, pedeapsa în camera mea începea din nou. Într-o zi mi-am dat seama că eu și tatăl meu ne înțelegem mai bine atunci când sunt tăcut. De data asta, am început să inventez jocuri pe care le puteam face în tăcere.
Mai întâi am început să pictez. Tatălui meu îi plăceau foarte mult desenele mele; îmi spunea: „Uite, joacă-te frumos așa”.
Uneori, tatăl meu mă privea cu coada ochiului și, dacă îl întrebam ceva despre desen, era luat prin surprindere. Dar nu se mai enerva și nu mă trimitea în camera mea.
„Băiatul meu a devenit așa de deștept în ultima vreme”, le spunea mama vecinilor despre mine.
Pe măsură ce desenele mele se înmulțeau, camera mea devenea tot mai dezordonată. Când mama mă închidea în cameră spunând „Fă ordine în cameră!”, nu știam de unde să încep.
Timpul trecea încercând să fac ordine, dar nu reușeam să-mi organizez camera.
Într-o zi, mama a venit în camera mea și mi-a spus: „Uite, o să-ți interzic să mai desenezi”. Ce aș fi făcut dacă familia mea, care credea că tăcerea mea era un semn de bună purtare, mi-ar fi luat desenele?
Cu aceste gânduri, am desenat o imagine a familiei noastre. Am așteptat momentul potrivit, când tatăl meu a venit acasă.
Ca de obicei, am mâncat și am mers în cameră. De îndată ce tatăl meu s-a așezat, i-am adus desenul pe care l-am făcut. Tatăl meu s-a uitat la el. „Hmmm, e foarte frumos”, a spus.
„Acest bărbat trebuie să fiu eu", am spus. „Nu, acel bărbat sunt eu, acest copil ești tu”, a zis el.
Am spus din nou: „Nu, acel bărbat mare sunt eu, acest bărbat mic ești tu și această fetiță este mama mea”.
Tatăl meu a renunțat să mai insiste și a spus: „De ce ne-ai desenat mici?”. Am început să explic cu entuziasm.
O să cresc și o să devin bărbat.
O să găsesc un loc de muncă și o să lucrez. Tu o să îmbătrânești și o să devii mic. O să ți se îndoaie spatele, o să fii mic ca vecinii noștri, unchiul Ahmet și mătușa Ayşe. O să fiu obosit când vin acasă de la muncă.
Când încerci să vorbești cu mine, nici măcar nu o să te aud pentru că o să-mi fiu obosit de la muncă.
Când vrei să împărtășești ceva cu mine, o să-ți spun: „Du-te în camera ta să mă odihnesc”.
Și o să țip și eu: „Am totul, au și camere călduroase, ce mai vor?”.
Ochii mamei și ai tatălui meu s-au făcut mari de mirare.
Nu puteau să creadă ce aud...
M-au îmbrățișat și m-au mângâiat atât de sincer, încât părea că mă vor asculta pentru totdeauna fără să obosească.
Un om trebuie să fie conștient…
Trebuie să fie conștient de sine, de viață, de evenimente, de cursul evenimentelor.
Viața e de trei zil