Ce ne mai place să pozăm în victime, dar nu victimele oricui, ci ale minţii noastre! Adorăm să punem sare pe propriile răni când ar trebui să le bandajăm şi să le oferim timp să se vindece. Epiderma sufletului o zgâriem în fiecare noapte cu amintiri reiterate, cu memoria unui parfum. Avem o dexteritate fatală de a ne adânci groapa minţii în care cădem mai ales noaptea.
Dacă trăim un sărut, avem atâta putere de potenţare a sentimentelor încât îl transformăm peste zi într-o poveste de dragoste, deseori tragică, deşi în esenţa lui, a fost, repet, doar un sărut. Este imaginaţia omului un dar cu posibilităţi infinite, dar e şi monstrul care noaptea hrăneşte sentimente şi trăiri ce nu există în lumina zilei.
Nu mai ştim sau poate nu am ştiut niciodată să trăim simplu, linear, să luăm întâmplările şi oamenii aşa cum sunt ei, fără să le cerem mai mult sau mai puţin, fără să inovăm şi reinventăm ceea ce ni s-a întâmplat în viaţă prin imaginaţie. Noi trăim mereu pe un drum pietros, cu serpentine, unde urcăm şi coborâm de cele mai multe ori din pricina noastră, iar pentru că aşteptările pe care le pretindem de la viaţă, le-am pus pe vârful muntelui, suntem tare necăjiţi când ajungem în josul drumului unde ne aşteaptă dezamăgirile. Deşi sunt gânduri, iar în ele oameni care ne întristează, care dor şi de care ţi-e dor, nu putem renunţa la ele. Ne place să ne lăfăim în propria dramă, să ne mai înjunghiem din când în când câte un cuţit prin inimă pentru că aşa avem impresia că trăim. Cu toţii vrem fericirea alături de persoana iubită, dar cum pentru mulţi oameni, ea stă ascunsă bine, nu ne rămâne decât să fim trişti până o găsim. Cum altcumva am putea fi?
Am încercat într-o seară să îmi impun să nu mă mai gândesc la anumite lucruri pe care zilnic le rumeg în capul meu şi sincer, mi-am dat seama că nu vreau să nu mă mai gândesc la ele, că mi-ar fi viaţa goală fără aceste amintiri sau situaţii ipotetice pe care le construiesc în mintea mea. Probabil, amintirea unei persoane este atât de înrădăcinată în subconştientul nostru încât, cu timpul, şi-a făcut casă prin gândurile noastre şi acum nu mai vrea să plece sau poate , uneori, tot ce ţi-a mai rămas de la o persoană este amintirea unei amintiri. De mii de ori ne imaginăm o întâlnire detaliată cu el/ea în care purtăm rochia sau cămaşa preferată, în care suntem înconjuraţi de oameni ce ne acordă atenţie, iar noi, orgolioşi şi naivi, ne prefacem că nu am observat prezenţa ei/lui în aceiaşi cameră. Dacă te cercetezi mai atent, îţi dai seama că vârsta imaginaţiei tale nu depăşeste 6 ani. În ea găseşti numai orgolii, zgârcenie, teama de dragoste, dorinţa de a te răzbuna pe celălalt, de a câştiga mereu. Cum se face că nu ne imaginăm că avem puterea de a căuta persoana iubită, de a-i rosti numele în mulţime, de a-i spune ceea ce simţim cu adevărat şi de a ne deschide sufletul în faţa ei?
Dacă am înceta să ne mai imaginăm dragostea, probabil ne-ar rămâne şi timp să o trăim cu adevărat. Suntem creatori de clipe în sfera ipoteticului, dar nu ştim să le dăm viaţă pe tărâmul concretului. Şi dacă am avea posibilitatea şi voinţa să trăim tot ceea ce ne-am imaginat, nu cred că ne-ar ajunge o viaţă. Şi totuşi cred că, speranţa este cea care hrăneşte imaginaţia şi oricât de nocive ar fi cele două, ele sunt vitale omului.
