Oana Raluca Dita

Gândurile astea sunt tare cochete. Se topesc în cuvinte care îmbracă mii se rochii. Unele poartă tristeţea şi amărăciunea sufletului, alte lovesc şi dor ca un pumnal, dar sunt şi cele care se îmbracă în fericire, brodate cu puţin extaz. Pentru tipare de rochii cusute din cuvinte felurite, vă recomand cu căldură să vizualizaţi ţinuta aleasă de invitaţii mei – alb, negru sau colorat, codimentat cu suflet! Prima dată l-am întâlnit aruncat undeva într-o poză…Noroc pe capul meu, căci îmi făcusem cont pe tot feluri de site-uri, ca să-mi spăl ochii după orele de studiu. Asta după precedentul creat de urechi, care fuseseră răsfăţate în numeroase rânduri, cu aceeaşi ocazie. Dureros de recunoscut, dar cele mai dese momente din viaţa mea (nota bene, deocamdată!), după cele de învăţat, sunt astea, în care nu mai sunt în stare sa scot două vorbe (sau daca sunt, nu am chef), voind doar să mă detaşez, ascultând muzică si răsfoind internetul (o altă carte ar veni greu de suportat, oricât de mare fan al beletristicii aş fi).   Revenind, a fost dragoste la prima vedere, un blind date pe dezbrăcate. Previzibilă mişcare, am dat search pe Google să văd dacă găsesc mai multe informaţii. S-a dovedit că ne aflasem, în tot acest timp, la un click distanţă. Nerăbdătoare, am intrat aşadar pe primul link. Era acolo, era primul. Primul vers al poeziei pe care o vedeam pentru prima dată, On the blue shore of silence de Pablo Neruda. Şi acest vers spunea simplu: I need the sea because it’s teaches me… Cu cât m-aş stradui să explic mai pe îndelete, cu atât aş face mai mică şi mai lipsită de putere trăirea încercată odată cu (re)găsirea acestor cuvinte. Ca în dragoste (la prima vedere ori ba), nu-i aşa? Ceea ce ştiu e că au urmat momente de tăcere a minţii, de zâmbete, de durere, dar şi de mulţumire.   Cu toate acestea, cu mare efort de sintetizare, vă las cu o cât-de-cât aşezată parte a gândurilor mele, cu un mic răspuns care încearcă a fi punctual. Ca un copil de şcoală primară, încep: -Am nevoie de mare pentru că mă învaţă…   Tot ce nu am învăţat. Tot ce am învăţat şi am vrut să uit (recunosc, de cele mai multe ori, din comoditate). Tot ce am uitat să învăţ. Şi mai ales, cum să învăţ. Asta pentru că în momentele în care nu mai vrei să evadezi din tine, ci în tine, căile superficiale-şi pierd urma, sau, mai rău, desenează un cerc, mereu de aceleaşi dimensiuni, de-a dreptul plictisitor, şi prin urmare, dezamăgitor. Şi atunci ştii că ai nevoie de propriul tău ecou.

Tu eşti cea care – ai absolvit facultatea, ţi-ai luat un job, ai un program care începe la ora 6 dimineaţa; sau, te-ai căsătorit cu băiatul pe care l-ai cunoscut în liceu, ai devenit mamă, iar acum jonglezi între postul de soţie şi nopţile albe din concediu de maternitate; sau, ai peste 30 de ani, eşti singura necăsătorită dintre prietenele tale sau poate eşti proaspăt divorţată după un mariaj care a început la 21 de ani, plus că ţi-au apărut primele fire albe pe care le-ai ’ucis’ în faţa oglinzii din baie sau poate eşti doar tu. o femeie cu o mie de gânduri şi o singură viaţă care trăieşte extazul şi agonia pe tocuri de 12 cm, purtând în geanta neagră arma supranumită ’rujul roşu’. Oricare ai fi tu, eşti o mie de femei într-una singură. Eşti acum şi aici şi, uneori, e de ajuns ca să spulberi liniştea lui…   Dar vezi tu, peste carisma şi frumuseţea ta, ca şi peste viaţă, timpul aşterne praful care acoperă. Se întâmplă inevitabil şi nu e bine. Şi aici intervine el; te priveşte pătrunzător şi îndepărtează lin, cu respiraţia lui, particulele de praf aşternute peste strălucirea diamantului din tine pentru că recunoaştem sau nu, ne validăm feminitatea şi senzualitatea din noi prin ochii lor albaştri sau căprui, prin atingerilor lor masculine. Indiferent de vârstă sau culoarea ojei, ne place la nebunie să fim dorite, curtate şi răsfăţate chiar şi atunci când totul se întâmplă în tăcere prin priviri surprinse dintr-un colţ de cameră, retras.   Acest joc al atracţiei este cu atât mai delicios şi acaparant cu cât el nu se consumă decât foarte rar. Un gând sau o imagine naşte în mintea unui bărbat existenţa unei posibilităţi sau trezeşte dorinţe pe care realitatea însă le-ar spulbera cu concretul ei. Aşa că, preferăm (tacit) să rămânem în lumea ispititoare a ipoteticului unde totul şi nimic este posibil în acelaşi moment.   La serviciu, noul tău client sau colegul de la departamentul cu un etaj mai sus presară în discuţiile voastre replici cu dublu înţeles şi uşor picante; râdeţi joviali, vă tachinaţi, dar păstraţi nota profesională în aparenţă. Urci cu liftul la etajul 6 şi taman în acelaşi minut apare noul tău vecin, brunet şi desigur, frumos, care urcă şi el la etajul 5. Vă salutaţi uşor rece, luaţi tăcerea în braţe şi după ce coboară zâmbeşti ca o copilă pentru că ai observat că te-a scanat cu colţul privirii în acel jumătate de minut. Se apropie sesiunea, îţi iai sacul cu cărţi şi te duci la biblioteca din centrul oraşului unde tipul din anul 4 de la Drept primise loc chiar în faţa ta. Desigur, te prefaci că citeşti paginile pentru că de fapt mintea îţi zboară ca un porumbel şi nu te poţi concentra. Vă surprindeţi reciproc privirile din când în când ca nişte hoţi şi apoi, plecaţi capetele asemenea copiilor pedepsiţi. Poate ajungeţi chiar să vă salutaţi în pauza de cafea de la tonomat. Seara, la un pahar de vorbă, tipul nou-venit în gaşca ta îţi zâmbeşte constant cu subînţeles şi caută să te ademenească în discuţii pentru că îi plac replicile tale tăioase, dar şi rochia ta roşie din aceea seară, uşor transparentă…   Toate aceste întâmplări banale, guvernate de hazard, trezesc femeia din noi pe care uneori viaţa o pune într-un colţ de umbră, amintindu-i că există, că este frumoasă şi dorită pentru că minţile şi trupurile noastre, au fost create pentru a fi admirate şi uneori, chiar cucerite. Sunt aceste flirturi gratuite, nevinovate, un păcat? Este gândul totuna cu fapta când nu se concretizează?   Este de condamnat ceea ce mintea gândeşte sau ceea ce trupul face? Imi amintesc replica unui personaj dintr-un serial jucat de bărbaţi care zicea, el fiind căsătorit, că atunci când doreşti o femeie care se întâmplă să fie alta decât iubita ta soţie, închizi ochii pentru câteva secunde şi doar ţi-o închipui, iar asta îţi ajută mariajul să meargă mai departe. De unde trag concluzia că este suficient ca o femeie să devine posibilă în imaginaţia unui bărbat pentru ca fructul interzis să nu mai fie de neatins. Aşa o fi? Dar cine ştie ce stă ascuns şi clocoteşte în mintea noastră? Cert este că o atingere, o privire, un cuvânt pot să nască poveşti de viaţă acolo unde se aşternea doar praful. Şi atunci…   – Dorinţa de a fi admirată te face o libertină? – Nu, domnule. Mă face femeia pe care bărbatul din tine o doreşte

Ce ne mai place să pozăm în victime, dar nu victimele oricui, ci ale minţii noastre! Adorăm să punem sare pe propriile răni când ar trebui să le bandajăm şi să le oferim timp să se vindece. Epiderma sufletului o zgâriem în fiecare noapte cu amintiri reiterate, cu memoria unui parfum. Avem o dexteritate fatală de a ne adânci groapa minţii în care cădem mai ales noaptea.   Dacă trăim un sărut, avem atâta putere de potenţare a sentimentelor încât îl transformăm peste zi într-o poveste de dragoste, deseori tragică, deşi în esenţa lui, a fost, repet, doar un sărut. Este imaginaţia omului un dar cu posibilităţi infinite, dar e şi monstrul care noaptea hrăneşte sentimente şi trăiri ce nu există în lumina zilei.   Nu mai ştim sau poate nu am ştiut niciodată să trăim simplu, linear, să luăm întâmplările şi oamenii aşa cum sunt ei, fără să le cerem mai mult sau mai puţin, fără să inovăm şi reinventăm ceea ce ni s-a întâmplat în viaţă prin imaginaţie. Noi trăim mereu pe un drum pietros, cu serpentine, unde urcăm şi coborâm de cele mai multe ori din pricina noastră, iar pentru că aşteptările pe care le pretindem de la viaţă, le-am pus pe vârful muntelui, suntem tare necăjiţi când ajungem în josul drumului unde ne aşteaptă dezamăgirile. Deşi sunt gânduri, iar în ele oameni care ne întristează, care dor şi de care ţi-e dor, nu putem renunţa la ele. Ne place să ne lăfăim în propria dramă, să ne mai înjunghiem din când în când câte un cuţit prin inimă pentru că aşa avem impresia că trăim. Cu toţii vrem fericirea alături de persoana iubită, dar cum pentru mulţi oameni, ea stă ascunsă bine, nu ne rămâne decât să fim trişti până o găsim. Cum altcumva am putea fi?   Am încercat într-o seară să îmi impun să nu mă mai gândesc la anumite lucruri pe care zilnic le rumeg în capul meu şi sincer, mi-am dat seama că nu vreau să nu mă mai gândesc la ele, că mi-ar fi viaţa goală fără aceste amintiri sau situaţii ipotetice pe care le construiesc în mintea mea. Probabil, amintirea unei persoane este atât de înrădăcinată în subconştientul nostru încât, cu timpul, şi-a făcut casă prin gândurile noastre şi acum nu mai vrea să plece sau poate , uneori, tot ce ţi-a mai rămas de la o persoană este amintirea unei amintiri. De mii de ori ne imaginăm o întâlnire detaliată cu el/ea în care purtăm rochia sau cămaşa preferată, în care suntem înconjuraţi de oameni ce ne acordă atenţie, iar noi, orgolioşi şi naivi, ne prefacem că nu am observat prezenţa ei/lui în aceiaşi cameră. Dacă te cercetezi mai atent, îţi dai seama că vârsta imaginaţiei tale nu depăşeste 6 ani. În ea găseşti numai orgolii, zgârcenie, teama de dragoste, dorinţa de a te răzbuna pe celălalt, de a câştiga mereu. Cum se face că nu ne imaginăm că avem puterea de a căuta persoana iubită, de a-i rosti numele în mulţime, de a-i spune ceea ce simţim cu adevărat şi de a ne deschide sufletul în faţa ei?   Dacă am înceta să ne mai imaginăm dragostea, probabil ne-ar rămâne şi timp să o trăim cu adevărat. Suntem creatori de clipe în sfera ipoteticului, dar nu ştim să le dăm viaţă pe tărâmul concretului. Şi dacă am avea posibilitatea şi voinţa să trăim tot ceea ce ne-am imaginat, nu cred că ne-ar ajunge o viaţă. Şi totuşi cred că, speranţa este cea care hrăneşte imaginaţia şi oricât de nocive ar fi cele două, ele sunt vitale omului.

Sunt oameni care au fost îndrăgostiţi de multe ori în viaţă, dar nu au iubit niciodată, la fel cum sunt oameni care iubesc sau au iubit, dar nu s-au şi îndrăgostit. A iubi şi a fi îndrăgostit sunt două lucruri total diferite, iar ideal ar fi ca cele două să coexiste faţă de aceiaşi persoană. Am fi mai fericiţi dacă am avea parte de o dragoste – confort, liniştită, care durează în timp sau de o iubire înflăcărată ce–ţi injectează adrenalină în suflet, dar se stinge uşor?   Când te îndrăgosteşti, oamenii vin în viaţa ta ca o întâmplare, dar când iubeşti, în fiecare dimineaţă alegi din nou să păstrezi persoana iubită lângă tine. Cred că până la urmă dragostea adevărată este o chestiune de alegere decât de hazard, iar faptul că persoana de care te-ai îndrăgostit se dovedeşte a fi cea pe care în final o şi iubeşti, este doar o fericită coincidenţă de context şi personaje. Prin urmare, poţi iubi şi poţi fi îndrăgostit în acelaşi timp de două persoane diferite. Complicat, aşa-i?!   Oamenii raţionali preferă să mănânce dragostea cu linguriţa de frică să nu se înece, pe când cei pasionali folosesc polonicul, chiar dacă există riscul de a-şi murdări hainele şi inima într-un timp scurt. Unii trăiesc în clipe, pasiuni şi înflăcărare, alţii aleg să trăiască pe termen lung prin stabilitate, confort, siguranţă. Şi totuşi, sunt prea mulţi îndrăgostiţi pe străzile oraşelor şi prea puţini iubiţi, prea mulţi parteneri de afaceri şi prea puţini de viaţă. Încă ne place să credem că dragostea ţine de soartă şi nu de noi, că este o floare ajunsă la maturitate care a crescut în grădină, iar datoria noastră este doar să o culegem şi să o aşezăm în vaza din bucătărie ca să ne înfrumuseţeze ziua şi viaţa.   Nu! Dragostea nu este un sentiment preconstruit care îţi apare în suflet şi radiază din senin, ea este o forţă care se construieşte şi se clădeşte zilnic cu sinceritate, răbdare, durere, dor şi gânduri. Iubirea creşte doar dacă o cultivi.   Te îndrăgosteşti cu inima, dar când iubeşti, o faci şi cu mintea. Când te îndrăgosteşti, o faci pentru azi, dar când iubeşti, o faci pentru mâine şi restul vieţii tale.

Anii trec, ei lasă praf în urmă şi mult dor.   Cu toţii purtăm în suflete un alt suflet pe care l-am întâlnit cândva. Unii avem puterea să recunoaştem, alţii o ascundem după zâmbete şi rutina zilei. Însă, niciodată nu ne întrebăm cât de greu poate fi sau câte suflete cară un om în interiorul său. Încă nu înţeleg de ce o cruce pe care o porţi în ascuns se crede a fi mai uşor de cărat ca una ale cărei lacrimi se văd pe faţa omului…pentru că a purta în tine o dragoste nemărturisită, neîmplinită, este o cruce pentru om. Şi braţele acestei cruci îţi cuprind atât de tare inima şi sufletul încât cu fiecare zi ce trece vei respira mai greu, vei zâmbi mai puţin, până când nu vei mai crede în dragostea ta. Şi nimic nu ucide sufletul ca sabia celui care renunţă la iubire.   Dragostea este, adesea, un salt uriaş ce desparte două suflete de pe tărâmuri diferite şi puţini sunt cei care au curajul să sară. Unii nu o fac din frică, alţii dintr-un orgoliu prostesc. Unii pentru că nu cred că este dragostea care o merită, alţii pentru că şi-au pierdut speranţa. Oricare ar fi motivul din spatele acestei reţineri, orice dragoste, chiar dacă abia mai vlăguieşte, merită o încercare din partea noastră. Este de preferat să fii omul care regretă ceva ce a făcut decât laşul care şi-a păstrat mâinile curate. Prea multe iubiri nu se împlinesc pentru că spunem prea repede “nu” şi prea târziu “da”, pentru că alegem să îl purtăm pe celălalt în gânduri şi nu la braţele noastre. Încă suntem orbi şi nu vedem că această teamă de eşec este doar o treaptă spre măreţia iubirii, că dragostea le surâde celor care au curajul de a se arunca în gol şi de a-şi asuma ceea ce simt.   Regretul de a nu fi trăit o iubire în complexitatea ei se va transforma într-o pace lăuntrică doar atunci când ai făcut tot ceea ce ţi-a stat în puţintă pentru ceea ce simţi. Doar atunci când ai avut curajul să rupi tăcerea buzelor tale, să rosteşti numele ce-l porţi în suflet şi să lupţi. Pentru dragostea ta trebuie să lupţi în fiecare zi. Şi îţi vei da seama că trebuie să te opreşti atunci când va sosi aceea dimineaţă in care va trebui să lupţi şi pentru dragostea celuilalt. Atunci va fi momentul să pui punct şi să te împaci cu tine. Pentru că ştii că ai făcut tot. Pentru că nu putem înlocui iubirea celuilalt cu dragostea noastră.   Anii trec, ei lasă praf în urmă şi mult dor. Îl mai ştii pe acel bărbat pe care nu l-ai văzut de câţiva ani, dar de care îţi aduci aminte la fiecare ploaie?! Acum nu mai sunteţi iubiţi, nu sunteţi nici duşmani, ci doar doi străini purtând amintirile celor ce aţi fost cândva. Doar tu ai rămas aceeaşi. Farmecul tău constă în puterea de a te opri înainte de a fi prea târziu. Pentru tine. Pentru noi.

Inimă... Oamenii din tine nu sunt o întâmplare.   Oricâte furtuni şi-ar vărsa furia asupra lor, oricâte obstacole îşi vor întinde spinii, ei vor continua să se regăsească. Între două suflete pereche există un fir roşu, invizibil. Nu-l putem atinge, dar îl putem simţi. Firul poate fi înnodat, se poate subţia sau poate avea o formă lungă şi dreaptă, dar niciodată nu poate fi rupt. Niciodată. Iar timpul pentru acele suflete e…e reglabil. Cu cât ele sunt mai departe unul de celălalt, cu atât el va curge mai leneş. Ca să nu le îmbătrânească trupurile.   Vei şti că străinul pe care l-ai cunoscut întâmplător este adevărul din inima atunci când îl vei simţi mai degrabă ca pe un suflet pe care l-ai mai întâlnit cândva decât ca pe o persoană nouă, nemaivăzută până acum.

Când dragostea se naşte în tine, ea tinde să trăiască acolo spre nesfârşit. Nu are limite, leac sau scăpare. Se adânceşte în suflet încet, uşor, fără să-i observi mrejele. Ţi se revarsă în sânge picătură cu picătură, îţi mângâie noaptea pielea cu degetele, te îmbată cu emoţii şi senzaţii până când reuşeşte să-ţi încurce gândurile asemenea unui ghem din ghearele pisicii.   Nu-ţi muşcă buzele moi, dar ţi le înfierbântă de dorinţă, nu te loveşte vizibil, dar câteodată te doare atât de tare încât îţi simţi pieptul sângerând; nu te zgârie cu unghiile ei, dar rănile pe care le lasă sunt atât de lungi şi dese pe ventriculii inimii încât bandajele nu-ţi mai ajung; e tandră în gesturi, dar crudă în decizii căci îţi cere să alegi între a te pierde pe tine sau a-l pierde pe celălalt. În fiecare dimineaţă, când lumina zorilor se iveşte la fereastră dispare în adâncul tău ca şi când nu ar fi existat niciodată şi stă acolo pitită, pe sub amintiri vechi şi dureri uitate până când noaptea se lasă din nou.   E atât de şireată iubirea – de când se naşte, ea iubeşte mai mult luna decât soarele. Ce ciudat! – şi iubirea iubeşte. Mi-a spus că lumina soarelui îi distruge frumuseţea şi farmecul; dacă oamenii ar vedea-o în miezul zilei, nu i-ar înţelege pasiunea. Doar întunericul îi şlefuieşte strălucirea şi îi dă curajul de a se apropia de el. În noapte, iubirea nu are limite, frâie sau capăt. E peste tot în tine – în priviri, şoapte, gânduri, atingeri; curge, suspină şi tresare la vederea lui. Nu-ţi vrea doar trupul. Ea vrea pielea ta, mintea, sângele, oasele, vocea, pulsul, nebunia ta. E crud, e inuman să i te opui, dar trebuie. Altfel, rişti să te consume până la epuizare. Căci, Doamne, numai iubirea poate să te facă să te simţi mort şi viu în aceeaşi secundă…