Enciclopedie

integrantă a Europei, Republica Moldova are o bogată istorie. Fiind situată în zona de contact a diferitelor curente culturale şi istorice – carpato-balcanic, central-european şi euroasiatic – pe parcursul a mai multe milenii a îmbinat armonios diversele tradiţii culturale ale populaţiilor protoindoeuropene, precum şi ale celor mai arhaice ramuri ale indoeuropenilor, inclusiv ale tracilor, slavilor, celţilor, goţilor, hunilor. Pe parcurs, acestea au căpătat trăsături specifice şi irepetabile.   Pe teritoriul Republicii Moldova există deosebit de multe monumente istorico-arheologice (circa opt mii), ale căror valoare cultural-istorică se înscrie în contextul valorilor general umane europene.   Teritoriul Moldovei a fost populat din timpuri străvechi. Numeroase vestigii arheologice confirmă faptul că oamenii populează aceste locuri încă din epoca paleoliticului inferior (circa 500 mii de ani de ani în urmă).   La limita mileniului V-IV î. Hr., în epoca eneolitică, se constituie una dintre cele mai remarcabile culturi, şi anume Cucuteni-Tripolie, cu performanţe incomparabile în domeniul artei din acele timpuri.   Existenţa civilizaţiei geto-dacice se datează cu sec. VI-I î. Hr., aceasta fiind răspîndită în toate zonele Moldovei. Începând cu anul 105 î. Hr., în urma victoriilor împăratului Traian asupra Daciei, populaţia acesteia a fost romanizată, ea preluând de la învingători limba şi cultura Imperiului Roman.   După evacuarea legiunilor romane din aceste ţinuturi (anul 271, în perioada împăratului Aurelian), începe epoca “popoarelor migratoare” (goţii, hunii, avarii, slavii), care se încheie cu constituirea în 1359 a statului feudal moldovenesc, al cărui întemeietor este considerat Bogdan I. În 1812, ca rezultat al Tratatului de pace Ruso-Turc de la Bucureşti, partea de est a Moldovei, situată între râurile Prut şi Nistru, cu numele Basarabia, a fost anexată la Imperiul Rus, fiind gubernie rusească până în anul 1918.   În 1918, organul suprem al puterii de stat din Basarabia, Sfatul Ţării, ia decizia unirii ţinutului cu România, stare ce durează până în anul 1940, când, ca rezultat al pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, este anexat de către Uniunea Sovietică. Ca unitate teritorială în componenţa URSS, a funcţionat pînă în ultimul deceniu al secolului XX.    La 27 august 1991, Republica Moldova devine stat independent şi suveran. 

Găgăuzii... În mare parte constituie un popor miracol. Ne-având scrisul său, el a păstrat de-alungul mai multor secole limba sa, cultura sa originală şi o bogată creaţie populară.   Găgăuzii – un popor de origine tiurcă, de credinţă ortodoxă, care în marea sa parte locuieşte în partea de nord a Bugeacului central, de la 1940 a intrat în componenţa Republicii Moldova. Conform recensământului populaţiei din anul 2004, în Republica Moldova locuiau 155,6 mii de găgăuzi. Aproximativ 40 de mii de găgăuzi locuiesc în raioanele vecine a regiunii Odesa din Ucraina. Saturi aparte de găgăuzi pot fi întâlnite în regiunea Zaporojie din Ucraina, în Rusia, Cazahstan şi în alte ţări ale Europei(Bulgaria, România, Grecia, Turcia). Istoria poporului găgăuz până în prezent este foarte puţin studiată. Savanţilor ce studiază etnogeneza acestui popor cunosc următoarele segmente din istoria poporului găgăuz. Găgăuzii, în calitate de etnie aparte, s-au format definitiv în secolul XIII, în regiunea de nord-est al Bulgariei, în special pe teritoriul Dobrogei şi Deliormanului. Pe teritoriul Dobrogei în acelaşi, al XIII secol este cunoscută formaţiunea statală Uziăilet,pe care savanţii o califică ca fiind primul stat al poporului găgăuz. Numai însecolul XVIII în regiunea Varna se menţionează precum că a existat o republică găgăuză Vister.   După terminarea războiului ruso-turc şi încheierea acordului de pace de la Bucureşti, Basarabia a fost anexată de către Russia şi ţarul rus Alexandru I a permis să se stabilească cu traiul în Bugeac la toţi creştinii, care doreau să părăsească Dobrogea.   Declarată prin voinţa poporului găgăuz la 19 august 1990 republica Găgăuzia, legiferată de către Parlamentul Republicii Moldova la 23 decembrie 1994, autonomia deschide noi perspective pentru poporul găgăuz. Surse: Gagauzia md

iacută și limba turcă sunt ambele membre ale familiei de limbi turcice, ceea ce înseamnă că împărtășesc o origine lingvistică comună.   Cu toate acestea, ele nu sunt reciproc inteligibile și există diferențe semnificative între ele.Iată câteva puncte cheie de comparație: ​ 1. Relația Lingvistică: Limba iacută și limba turcă fac ambele parte din familia de limbi turcice, dar aparțin unor ramuri diferite în această familie. Turca este membru al ramurii Oghuz, în timp ce iacuta face parte din ramura de nord-est sau siberiană. Drept urmare, ele au evoluat separat timp de secole și au dezvoltat caracteristici lingvistice distincte.   2. Vocabular: Deși există unele cuvinte comune și cuvinte asemănătoare între limba iacută și limba turcă datorită originilor lor turcice comune, majoritatea vocabularelor lor sunt diferite. Limba iacută a împrumutat, de asemenea, cuvinte din alte limbi vorbite în regiunea siberiană, cum ar fi limba evenkă și limba rusă.   3. Gramatică: Limba iacută și limba turcă au structuri gramaticale și sisteme diferite. De exemplu, limba iacută are un sistem complex de cazuri nominale, în timp ce limba turcă are un sistem mai simplu de cazuri. Modelele de conjugare a verbelor și timpurile verbale sunt, de asemenea, diferite în fiecare limbă.   4. Fonetică: Limba iacută are un set unic de sunete vocale și caracteristici fonetice distincte față de limba turcă. Aceste diferențe fonetice contribuie la sunetul distinct al limbii iacute.   5. Sisteme de Scriere: Limba iacută este de obicei scrisă folosind alfabetul chirilic, cu caractere suplimentare pentru a reprezenta sunetele specifice iacute. Limba turcă, pe de altă parte, folosește alfabetul latin.   6. Izolare Geografică: Limba iacută este vorbită în principal în Republica Sakha (Iacutia) din Siberia, Rusia, ceea ce este geografic departe de Turcia, unde se vorbește limba turcă. Această izolare geografică a contribuit la conservarea limbii iacute ca o limbă distinctă.   În rezumat, deși limba iacută și limba turcă împărtășesc o origine turcică comună, ele s-au dezvoltat în limbi distincte cu caracteristici unice. În timp ce vorbitorii unei limbi pot găsi mai ușor să învețe o altă limbă turcică datorită unor caracteristici lingvistice comune, diferențele dintre limba iacută și limba turcă sunt suficient de semnificative pentru a fi considerate limbi separate, nu dialecte ale aceleiași limbi.

Începuturile artei teatrale se regăsesc în Grecia antică, unde mitologia, literatura, filosofia reflectau modul în care era concepută lumea. Prin artă, spectacol omul încerca să găsească răspuns la întrebările existențiale. Dincolo de vicisitudinile epocilor istorice, teatrul, sub diverse forme, a continuat să existe. Cu timpul ingeniozitatea renascentistă, transparenţele, pasiunile și contradicţiile epocii moderne, profunzimile şi formalismul contemporan și-au lăsat amprenta asupra artei teatrale. Fiind într-un contact permanent cu publicul spectator, teatrul a acționat  și acționează ca educator, formator care plasează experiența colectivă mai presus decît cea individuală. Teatrul contemporan funcţionează emblematic pentru paradigmele culturale. Aceasta înseamnă că perioadele istorice se regăsesc pe scenă într-o formulă abreviată, însă păstrînd caracteristicile definitorii. Tipurile umane, aşteptările, proiecţiile imaginarului sunt „lizibile” în arta teatrală. Teatrul dintotdeauna a avut menirea să păstreze și să cultive valorile, să le transmită din generație în generație. Zbuciumul istoriei, căutările, graţiile şi aberaţiile democraţiei şi ale mondializării, cu logica lor mereu dublă – sunt fenomenele care au marcat profund teatrul contemporan. Rostul estimat al teatrului astăzi este de a deschide în fața publicului o perspectivă complexă, în transparenţa sa, asupra societății şi asupra noastră înşine.